Între „a fi” și „a avea”


pontonAscultam pe cineva povestind azi și am avut o revelație. Limba asta ne nenorocește.

Stăteam pe plajă cu ochii închiși și auzeam o discuție pe fundal. S-a desprins de pe fundal un verb care se repeta. Repetiția era ceva de genul: cineva care are o relație, are o familie, are un copil, are un iubit.
Și revelația a venit retorică: oare cât de bolnavă e limba oamenilor dacă folosește verbul „a avea” în astfel de contexte? Oare limba e de vină? Nu cumva e de vină mintea care gândește în termeni de posesie?

Și acum să măcinăm un pic revelația în moara rațiunii.
Să zicem că poți să ai un creion, poți să ai o mașină, poți să ai o casă, dar cum poți să ai un om sau o relație? Cum poți să ai o familie? Mai degrabă ești un om, ești alături de un om, ești într-o relație, ești parte dintr-o familie.
Noi doar suntem.
Noi suntem, noi nu avem. Deci nu putem poseda oameni, nu putem poseda relații.
Dar atunci putem poseda măcar experiență? Cunoaștere?
Nu știu dacă putem. Pentru că tot ce avem este deja al nostru, adică al lui Dumnezeu.
Înglobam în noi cunoaștere care deja există pentru ca să o validăm.
Cercetez eu și toată omenirea ca să descopăr esența cunoașterii. O descopăr și o scriu pe o tabla, o desenez într-un simbol. Și imediat după aceea descopăr că natura, Universul, Dumnezeu, ei, noi, deja folosim cunoașterea aia, simbolul acela exista deja.

Locuim intr-o lume mutilată de a avea. Noi ar trebui doar să fim.
Și chestia cu casa și creionul e o glumă. Nu avem nimic. Tot ce avem e misiunea noastră de exploratori.
Avem nevoie, avem foame de a include în noi, ca să fim, ca sa Fie. Da, ca să fim din ce în ce mai cuprinzători. Mai ca Întregul.

„A fi” este singurul „a avea” cu adevărat. Și pentru asta e nevoie de „a face”.